Florentin SMARANDACHE: “HELLUO LIBRORUM*”

                                                   FIŞE DE LECTURĂ
                                                      = prefaţă =

Am fost un lector benevol de când eram copil în ţară, un consumator de cărţi – adică pe latineşte helluo librorum, unul care se îndoapă cu citiri. În atmosfera rustică a minunatului sat natal al meu, Bălceşti (după Revoluţie devenit „oraş” – bucuria bălceştenilor, încât m-a anunţat şi primarul de atunci, Emil Manu, trimiţându-mi o scrisoare în America), din clasele primare stăteam pe scara fânăriei sau în pătulul din curtea casei părinteşti, scufundat în foile de porumb, toamna după cules, şi citeam din Colecţia “Traista cu poveşti”, şi mă fascinau Amintirile din Copilărie ale lui Creangă (1837-1889), pe care le învăţam la şcoală, basmele populare româneşti, ori ale lui Petre Ispirescu (1830-1887), poveştile lui Andersen (1805-1875), sau ale Fraţilor Grimm {Jacob (1785-1863) şi Wilhelm (1786-1859)}.

Ţin minte că mă luam la-ntrecere cu prietenul şi colegul meu de joacă Victoraş Răducănoiu: care citeşte mai repede. Iar taică-său ne… arbitra! [Desigur, că important era care înţelege mai profund o carte…] Pe urmă pasiunea să dezleg enigmistică din revistele rebusiste, plus probleme din gazetele matematice. O parte din lecturile începătoare de-acum 35-45 de ani, din vremea preadolescenţei, adolescenţei şi-a tinereţii, dar şi unele mai recente (după cum am reuşit să recuperez însemnările acestea;

     O marturie vie a credintei in Dumnezeu: Ligia Nichescu 

           Ligia Nichescu s-a casatorit / baiatul n-are maini

By Lidia Iliesi

A răspuns invitaţiei mele. A intrat pe uşa studioului optimistă, senină, râzând sănătos. O întâmpin. Se prezintă : Ligia Nichescu.
 În scurt timp începem interviul şi… paharul plin de dă peste el se revarsă. S-a născut la Bucureşti, într-o familie de Creştini după Evanghelie, cu nouă copii. După terminarea liceului, viaţa şi-a deschis larg porţile, una după alta. A început bine. Prima angajare la Alianţa Evanghelică. Răspundea scrisorilor care soseau în urma serialului „Cartea Cărţilor ”. Munca a fost foarte dificilă: “Trebuia să alerg tot mai mult şi mai des la Dumnezeu, pentru a putea răspunde la problemele oamenilor“. Odată cu terminarea acestui proiect, a urmat o perioadă în care Ligia ajunge manager la primul McDonald’s din Bucureşti. Bani mulţi, poziţie. “La un moment dat însă a trebuit să aleg: sau să merg mai departe şi să accept compromisurile care mi se cereau, sau să renunţ la acest serviciu. Fiind copil al lui Dumnezeu şi dorind din tot sufletul să trăiesc în integritate, am renunţat la tot confortul, la toţi banii. Mi-am dat demisia. Nu înţelegeam exact ce se petrece cu viaţa mea, dar i-am zis Domnului că tot ce-mi doresc e să-i fiu Lui pe plac înainte de a face carieră sau de a câştiga mulţi bani. Tot ce-mi doream era să ştiu unde mă vrea şi ce vrea El să fac.”

Reper: Marilena Rotaru –
Filmul „Întoarcerea lui Vintilă Horia” // TVR-1990

Paul POLIDOR: “Vintilă Horia, o filă din relaţiile româno-argentiniene, pe nedrept uitată”

PARTEA ÎNTÂI. PERIOADA PRE – ARGENTINA

Din nefericire pentru om, dar din fericire pentru literatura universală Vintilă Horia s-a aflat în mijlocul „furtunii”, obligat fiind de vântul istoriei să găsească o cale spre libertate şi mântuire. Şi acum destui români se întreabă dacă poate fi iertat pentru păcatele tinereţii. Ca în nenumărate cazuri ale istoriei contemporane, criminalii zburdă liberi, iar cei chinuiţi sunt „prada” răstignirii. Pe cine a ucis realmente articolele pronaziste, profasciste ale lui Vintilă Horia din revista „Sfarmă-Piatră”? Pe nimeni. Acuzaţii de acest fel s-au îndreptat şi împotriva altor intelectuali români de marcă, deveniţi ulterior personalităţi în cultura lumii.

Cum au venit legionarii la putere (alături de Antonescu, în septembrie 1940), Vintilă Horia a fost eliberat din postul diplomatic pe care-l deţinea la Roma: asta-nseamnă că făcea parte din Garda de Fier, cum i s-a imputat în 1960, la câştigarea premiului Goncourt? Legionarii sunt îndepărtaţi de la putere în ianuarie 1941, Vintilă Horia revine în diplomaţie, acum la Viena. August 1944: Ion Antonescu este arestat, Hitler se-ndreaptă cu paşi repezi spre ultimul act al „piesei” pe care a regizat-o, România intră pe mâna sovieticilor. Vintilă Horia intuieşte pericolul şi se refugiază: în Italia post-Mussolini, în Spania lui Franco şi în Argentina lui Peron. Interesant este faptul că a trăit şi lucrat (în afară de Franţa, să zicem!) în ţări care au simpatizat cu fascismul. Să fie şi destinul?…